Ce lăsăm în urmă?

„Lucrez” cu mine de vreo câțiva ani. Din dorința de a mă perfecționa și de a fi pregătită pentru viață, am început în urmă cu 15 ani cu cursuri și cărți de Dale Carnegie, J. Maxwell, S. Covey, B. Tracy. Erau primele cărți de dezvoltare personală și leadership ce apăreau în România.

Apoi am trecut la Osho, Eckhart Tolle, N.D. Walsch, Redfield, Don Miguel Ruiz ș. a. După care am avut privilegiul să ajung la David R. Hawkins și Vianna Stibal. Totuși, ceva s-a repetat în fiecare etapă. Procesul. Și anume, citeam despre ceva, o tehnică, o schemă, o găselniță care promitea să îmi facă viața mai frumoasă, mă entuziasmam și mă apucam de treabă. Aplicam ceea ce citeam, cu ardoarea și speranța omului însetat care aude că va găsi apă dacă merge pe acea cale. Și mergeam pe cale, zi după zi, practicam ceea ce oamenii aceia îmi recomandau. Și dădeam de apă 🙂 La un moment dat, lucrurile practicate au devenit parte din mine, și am continuat să le fac fără efort, fără stres, fără atenție specială.

Tot ceea ce am citit și aplicat, la un moment dat a devenit parte din cine sunt. Le sunt recunoscătoare că au împărtășit înțelepciunea lor cu mine și îi admir pentru curajul de a se exprima în acest fel nemuritor, scrisul. Îmi doresc ca muzele să mă găsească și pe mine, iar într-o zi senină să las și eu pe Pământ un manuscris pentru „viață”. Sau poate două, trei, zece… dacă sunt multe muze disponibile și șugubețe. 🙂

Până atunci însă, am realizat că fiecare dintre noi scriem „cărți” în sufletele celor care ne înconjoară. Părinții mei au scris în inima și în mintea mea multe povești, reguli, jocuri. Cine sunt eu este o dovadă a nemuririi lor. Ei vor continuă să trăiască în eternitate prin mine și apoi prin urmașii mei și prin urmașii urmașilor mei. Viața mea trăită și manifestă este o expresie a tuturor celor care au lăsat în aura mea energia și înțelepciunea lor de milenii. Le mulțumesc! Tot ce am eu de făcut este să aleg. Pot să aleg să văd valoarea, frumusețea, și potențialul în ceea ce ei mi-au transmis, apoi să le folosesc pentru binele meu și al altora, sau pot să le irosesc. Aleg să le onorez atât cât pot și știu mai bine. Darurile și talentele „mele” sunt, de fapt, rezultatul investiției de timp, iubire și cunoaștere a familiei, profesorilor, mentorilor, prietenilor, colegilor, partenerilor, copiilor, șefilor și a sufletului meu. Din acest mix mă exprim și mă manifest.

Uneori am avut dubii referitoare la sensul vieții mele. Încercam să îl găsesc în afară, în ceea ce făceam. Dar dacă căutam în locul nepotrivit? Ca în povestea în care cineva își caută cheile pierdute sub lumina felinarului pentru că acolo era mai multă lumină, în loc să caute în locul în care le-a pierdut. Atunci când mă uit în jur pentru a-mi găsi sensul, lumina sufletului meu se uită în afară și eu caut acolo pentru că acolo e mai „luminos”. Înăuntru, în mine, pare mai întuneric. Când închid ochii, în spatele pleoapelor, pare chiar beznă și tăcere (atunci când mintea tace, evident). În acel „întuneric” și în acea „tăcere”, pare că nimic nu este acolo, nimic de făcut, nimic, nimic. Pare a fi doar un nesfârșit, lipsit de formă și conținut. Oare, dacă eu sunt de fapt acel nesfârșit, lipsit de formă și conținut… atunci care este sensul? Sau este vreun sens?… În acea stare realizez apoi că Sunt. Și realizez că pot să gândesc și să îmi imaginez orice, apoi constat că pot să deschid ochii și să aduc în materie tot ce am gândit și imaginat. Și apoi conștientizez că sunt un Mag! Toți suntem Magi! Suntem o „specie” de magicieni care creează orice din nimic.

Ce rămâne în urma mea este ceea ce aleg să creez. În „întunericul” ființei mele, sunt în „lumina” care creează lumi. Când Dumnezeu a zis să se facă lumină, poate că de fapt doar a deschis ochii și a lăsat ca lumina sufletului Său să aducă în manifestare gândurile din mintea Sa creativă. Iar noi suntem la fel. 🙂 Sensul? Joacă. Jocul vieții. Bucuria creației și încântarea de a împărtăși cu alții plăcerea jocului și compania iubirii. Amuzament și provocare. Totul într-un ritm armonios. Precum un copac care crește, înconjurat de prietenii lui arbuști, împreună jucându-se de-a „zenul”.  Așa cred eu. 😉

În concluzie, rămâne în urmă ceea ce lăsăm în urmă. Pleonasm? Și ce dacă? Într-un univers Zen, ne amuzăm cu ce găsim și noi.

O zi cu soare sau nori… sau ploaie… ce-o fi… îți doresc. Toate sunt la fel de frumoase.

Cu iubire și recunoștință,

Andrea