Ce este un copil? Un suflet care a ales să aibă o experiență umană. Acest suflet poate să fie mult mai înțelept, mai creativ, mai descurcăreț, mai oricum vrei tu, decât ai fost tu în acesta viață, sau în altele.
Până în urmă cu 100 ani se credea că materia este solidă. Ceea ce noi percepem ca solid era considerat ferm și stabil. Însă evoluția științelor ne arată că ceea ce vedem este mult mai puțin “real” decât se credea inițial. Principiile fizicii clasice se aplică și sunt valabile până la un punct. Însă dacă coborâm la nivelul particulelor subatomice intrăm într-o cu totul altă poveste. Ceea ce pare un Univers independent și separat de noi, când îl analizăm la nivel mic-mic-mic-mic…. este de fapt cât se poate de influențat de privitor, de așteptarea sa de a vedea un anumit rezultat. (Îți recomand pentru o mai bună înțelegere, bazată de o perspectivă științifică, să vezi documentarul ”What the bleep do we know?” sau să citeșți studiul Dr. Masaru Emoto. În ambele lucrări se arată cum gândurile și emoțiile noastre de fapt ne creează fiecăruia în parte o realitate care este proprie, individuală și cât se poate de subiectivă.)
Nu există un Univers obiectiv, separat de noi, ci cu toții suntem cât se poate de interconectați, iar ceea ce mie sau ție ne apare ca fiind real este doar o funcție de perspectivă. Ce credeți că văd mai mulți adulți care privesc un copil jucându-se cu pământ, cu pantaloni murdari și rupți, plin de noroi din cap până în picioare, care își bagă degetele în gură? Dacă ar fi să povestească unei terțe persoane despre această imagine, ar avea opinii diferite. Versiuni: “ce părinți neglijenți, uite în ce hal arată copilul!”; “săracul copil, nu are nici haine bune, lasă că mâine aduc o plasa cu hăinuțe să i le dau mamei!”; “părinții din ziua de zi sunt prea libertini, o să li se urce copiii în cap dacă nu îi disciplinează””, “vai, se îmbolnăvește copilul””. Dacă copilul e al lor, versiunile sunt și mai extreme: “ridică-te că te bat!”, “nu băga mânuțele în gură că nu te mai las să te joci!”, “ți-ai rupt pantalonii, lasă că vezi tu acasă!”, “bine, copilaș, joacă-te, distracție plăcută!”. Unii chiar ar merge la copil să îi ceară să se ridice de pe jos, îi curăță hainele, alții îi atrag atenția mamei că nu e bine pentru copil să își lîngă degetele murdare. Câți oameni, atâtea povești, atâtea perspective. Și tot ce se întâmplă este un copil care se joacă, vesel și autentic, cu natura, lipsit de frici și angoase.
Ca părinți avem un rol foarte important în creșterea copilului nostru. Nu mă refer aici la a le oferi mâncare, haine și acces la educație. Acestea sunt mecanisme primitive pe care până și păsările sau maimuțele le au. Rolul nostru ca părinți este să le fim parteneri în acesta viață, nu acela de sclavi sau dictatori. Nu e necesar să îi abuzăm doar pentru că noi am fost abuzați, dar nici să ne lăsăm abuzați pentru că copilul e rege. Sunt lucruri mult mai inteligente și de impact pe care le puteți face pentru a contribui la creșterea unor copii extraordinari. Prin alegere deliberată puteți să vă antrenați să îl vedeți ca fiind deștept, frumos, creativ, genial, independent, iubitor, generos ș.a. Conversațiile adulților devin vocea interioară a copilului. Apoi să îi insuflați aceste credințe și idei despre el însuși, și să vorbiți despre el cu alții ca fiind astfel. Să îi încurajați și să le întăriți comportamentele astfel încât să își creeze asocieri mentale și emoționale corecte între concepte și manifestarea lor în formă.
Dacă ar fi să ofer o idee care să centralizeze toată topica: tratează-ți copilul ca pe un prieten, ca pe cel mai bun prieten, și așa va fi!
