Cum scăpăm de vinovăție?
Vinovăția este metoda preferată de educație în multe culturi.
Dacă ești „norocosul” unei asemenea creșteri, viața este o continuă provocare, iar șansele pentru evoluție personală sunt multiple. Sună telefonul… te simți vinovat dacă nu răspunzi, ai primit un email… te simți vinovat dacă trece ceva timp și nu ai acționat, cineva îți cere ceva … te simți vinovat dacă nu îi poți oferi ceea ce își dorește, ti-ai propus să te ocupi de tine și nu ai făcut nimic în acest sens… te simți vinovat față de propria persoană…
Sună cunoscut scenariul? Mulți trăim fără să ne dăm seama în această „supă” energetică. Este una fără gust și fără savoare, dar este a noastră.
📑 Cum a pornit totul? De la încercarea părinților și a societății de a face din noi oameni „disciplinați” și „bine pregătiți” pentru viață și succes. Părinții ne cereau să îi ascultăm și ne pedepseau dacă nu făceam asta sau, în moduri mai subtile, jucau cartea „dacă nu faci cum îți spun, nu te mai iubesc!”. Și ne mai spuneau „să ne fie rușine” pentru vorbele, gândurile, faptele noastre. Știați că există țări, de pildă Japonia, în care nu există cuvântul „vină” în vocabular ? Și totuși reușesc să își crească copiii fără să-i facă să se simtă vinovați pentru cine sunt și ce fac…
Din acest joc al învinovățirii mai făceau parte: să ne fie rușine dacă nu am pupat-o pe bunica (chiar dacă noi poate chiar nu doream acea apropiere), să tăcem din gură când cei mari vorbeau (pornind de la premisa că nu aveam cu ce să contribuim la conversație), să mâncăm totul din farfurie (că e rușine și păcat să aruncăm mâncarea, deși porțiile erau imense pentru capacitatea stomăcelului nostru).
Consecințele subtile sunt că oamenii au ajuns:
- să își nege dreptul la a fi apropiați fizic doar cu cine își doresc, acceptând să fie în relații fizice în care nu se simt așa cum de fapt ființa lor visează;
- să le fie rușine rușine să vorbească și să își exprime unicitatea;
- să aibă probleme de greutate și de sănătate cauzate de supraalimentare, ș. a.
Îmbucurător este că putem să ieșim din acest perpetuum. În primul rând, dându-ne seama cât de mult timp suntem sunt influența acestei stări. De fiecare dată când „trebuie” ceva, este pentru că în spatele acelui aspect se ascunde un mare sentiment de vinovăție potențială dacă nu facem ceea ce… „trebuie”.
O tehnică simplă pentru a ne detașa de emoțiile negative din acest „trebuie” este să ne gândim la care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă nu facem acel lucru. Apoi să continuăm pe acel fir roșu, întrebându-ne ce este mai rău decât acel lucru, mai rău, mai rău… până ajungem la lucruri profunde precum frica de moarte, de singurătate, de dispariție, sau altele care ne stârnesc angoase intense.
Când sentimentul devine profund, tare, intens, poate chiar soldat cu un răspuns emoțional de furie, scârbă, panică sau tristețe acute, știm că am ajuns la ceva important. Acestea sunt emoții blocate în subsolul minții noastre. Nu sunt noi, sunt poate vechi de când sufletul nostru, și s-au acumulat în timpul călătoriei prin viață.
Ce facem cu aceste emoții? Le observăm, ne scufundăm în ele și le lăsăm să fie. Nu încercăm să scăpăm de ele, nu încercăm să le schimbăm. Doar le observăm. Unde anume sunt localizate în corp, ce mărime au, ce intensitate – le observăm și atât. Vei vedea că încep să scadă în intensitate pe măsură ce le lăsăm să fie.
Pe măsură ce repetăm acest proces începând cu fiecare „trebuie” și fiecare vină atașată dacă nu facem ce „trebuie”, mergând apoi tot mai profund să vedem ce frici ascunde vina, emoțiile acestea vor tot ieși la iveală. Încet-încet se vor domoli, până când se vor dizolva cu totul.
Atunci de fapt începem să trăim tot mai mult exprimându-ne propria esență, și abandonăm rolul de a fi o simplă reacție, un ecou al lucrurilor ce vin înspre noi.
Pe această temă îți recomand să citești cartea „Letting Go – Renunțarea”, scrisă de David R. Hawkins, care descrie în detaliu multe alte emoții înrădăcinate și care ne limitează experiența iubirii și fericirii.
Vestea bună este că noi nu suntem aceste emoții pe care le ascundem și pe care nu le lăsăm să iasă la suprafață. Ele sunt doar niște „memorii” a ceea ce am fost și a ceea ce am adunat de pe drum. Deci orice emoții ar ieși la suprafață, evită să te identifici cu ele.
Tu nu ești emoțiile tale, fricile tale și nici un ansamblu de „Trebuie”. Tu ești cel ce este capabil să observe, să creeze și, la fel de bine, să dizolve aceste emoții. Tu ești dincolo de ele, ești substratul, contextul în care ele apar și se manifestă. Le-ai păstrat pentru că credeai că sunt ale tale. Nu sunt 🙂 Sunt ca celulita. Ai mâncat prea mult și prea prost, se depune și se vede. La fel și tristețea. Te-ai hrănit cu ea prea mult timp, s-a depus în inimioară ta și se vede în ochii tăi care au încetat să mai strălucească. Puțin sport curăță celulita. La fel, puțin „sport mental”, iar lăsarea emoției să se dizolve prin observare te curăță de toxine sufletești astfel încât să fii ușor și radios.
Să ne vedem veseli și ușori!
Cu drag,
Andrea
PS: Mai multe tehnici de vindecare și echilibrare emoțională găsești în DVD-ul cu înregistrarea seminarului „7 Practici pentru Vindecare Emoțională”