Aceasta ar fi putut fi cea de-a unsprezecea poruncă din povestea biblică. Amabilitatea presupune o împletire a respectului cu o ușoară și blândă dulceață. Respectul față de alții și față de tine însuți pornește de la a prețui ceea ce este intrinsec valoros în fiecare dintre noi. Când îi adăugăm și o doză de politețe, presărată cu puțină grijă, atenție și drag, deja suntem cineva care creează o lume mai frumoasă.
📑 În practica zilnică, amabilitatea sau impolitețea doamnei de la casa de marcat din supermarket fac diferența în experiența a sute de oameni. Unele persoane doar își fac treaba, executând mecanic rolul pe care și l-au asumat. Sunt mici roboței, captivați de propriile gânduri, care butonează mașinării, sau poartă conversații în timp ce mintea lor este în cu totul alt loc. Pe de altă parte, o persoană prezentă în ceea ce lucrează și totodată prezentă în raport cu tine, o persoană zâmbitoare și sincer interesată să îți facă ziua mai frumoasă este ca o briză senină de vară. Amândouă își fac treaba, dar din una din interacțiuni pleci cum ai venit, pe când din cealaltă pleci plin de voie bună și poate chiar mai mult.
De fapt e foarte ușor să fii amabil, deoarece amabilitatea e starea naturală a ființei noastre, atunci când ne raportăm la ceilalți ca la prieteni, nu ca la niște obiecte plimbătoare, care mai au și pretenții de la noi. Schimbarea în relații poate porni de la ceilalți sau de la noi. Doar că puterea autentică vine din asumarea responsabilității, astfel că atunci când aleg să fiu eu sursa stării de bine, a mea și a celorlalți, îmi dau seama că sunt într-adevăr stăpânul vieții mele. Îmi este ușor să nu mai dau vina pe alții pentru cum mă simt, și chiar mai mult, realizez că-n mine se află capacitatea de a transforma clipa prezentă, făcând-o agreabilă indiferent de ce se întâmplă în jurul meu.
Această practică are două componente: a fi amabil cu cei din jur și a fi amabil cu tine.
Pentru unii prima componentă este deja naturală, însă aceștia au tendința să se judece pe ei înșiși foarte aspru. Nu merge! În primul rând e necesar să învățăm să fim blânzi cu noi. Această implică să „înmuiem” puțin conștiința.
Arhetipul judecătorului, din păcate, există în fiecare dintre noi. Acest judecător interior este cel care împarte gândurile, vorbele și faptele noastre în bune și rele, decretându-ne vinovați sau nevinovați în fiecare situație. Atâta timp cât judecătorul este puternic și hiperactiv nu poate exista evoluție și creativitate. Orice expresie de sine presupune o doză de inovare, de spargere a barierelor preexistente și ca atare de provocare a status quo-ului. Dat fiind că am fost crescuți în ideea de a fi cuminți și a respecta regulile, orice tentativă de a ieși din tipare ne așteptăm să fie sancționată de societate, familie, prieteni, sau chiar de noi înșine.
Practicarea amabilității față de noi înșine ne ajută să îl domolim pe judecător, să trecem mai ușor prin viață. Critica de sine și autoinvalidarea ne sleiesc de puteri și ne fac să pierdem energie și vitalitate. Când însă avem o părere blândă și bună despre noi suntem mai echilibrați emoțional și prin urmare mult mai agreabili pentru cei din jur.
Cum corectăm lipsa amabilității atunci când o conștientizăm:
A fi amabil tot timpul este mai greu de făcut decât pare la prima vedere. Cere prezență și statornicie în emoții. E ușor să fii amabil când ești fericit, dar dacă ceva te reactivează? Acesta e punctul în care intervin antrenamentul, disciplina și iubirea.
