Descriere
Adevărul, ca şi imaginile de pe Marte, este un fel de carte Rorschach în care oamenii îşi proiectează iluziile şi mentaţiile lor fanteziste.
Pentru prima oară în istoria omenirii, şi doar în ultimul deceniu, a apărut o ştiinţă a Adevărului care ne aduce posibilitatea discernerii adevărului de fals.
Ştiinţa conştiinţei a relevat faptul că gradele de adevăr reflectate sunt în concordanţă cu nivelurile calibrate ale conştiinţei pe o scară de la 1 la 1000. Când acest test de verificare a adevărului a fost aplicat asupra mai multor domenii din societate (filme, arte, politică, muzică, sociologie, religie, teorii ştiinţifice, spiritualitate, filosofie, viaţa cotidiană americană şi a altor ţări din lume) rezultatele au fost uluitoare.
Autorul împărtăşeşte în această carte lucruri tăioase precum lama de cuţit, pe care cititorul le poate verifica aplicând tehnica simplă, instantanee, şi care, precum hârtia de turnesol, îl va ajuta să diferenţieze adevărul de fals în doar câteva secunde.
Ca şi evoluţia socială, creşterea internă şi dezvoltarea pot fi procese tumultoase care nu aduc liniştea. Diferenţierea dintre fapt adevărat şi eroare reprezintă o grea provocare, necesitând atât integritate, cât şi curaj. Calitatea necesară cea mai importantă pentru o adevărată creştere şi evoluţie este practica şi principiul smereniei. Este mai puţin dureros să adoptăm o atitudine fundamentală de smerenie din proprie voinţă, decât să ajungem să o trăim forţat ca o consecinţă dureroasă a inepţiei noastre. Smerenia, în ciuda imaginii sale negative sociale şi publice din anumite sectoare ale societăţii, este indicatorul excelenţei, al înţelepciunii şi al maturităţii. Deoarece adevărul este chiar piatra de temelie şi realitatea ultimă pe care se bazează smerenia, ea nu reprezintă o vulnerabilitate în sine. Smerenia scoate la suprafaţă faptul că mintea poate doar “să ştie despre” şi că nu poate face diferenţa dintre înfăţişare şi esenţă.
Vom descoperi că numai eliminarea completă şi definitivă a îndoielii este singura şi deplina rezolvare, este chiar sursa iluminării. Scoaterea în evidenţă a tuturor fricilor, a îndoielilor şi nesiguranţei reprezintă chiar nesiguranţa, incertitudinea faţă de existenţa însăşi. Numai realizarea Sinelui ca Realitate din care se iveşte existenţa, are puterea să elimine tot dubiul pentru totdeauna.
Încrederea este drumul, dar nu destinaţia, pentru că termenul “încredere” implică o premiză încă nerezolvată, care există doar în viitor. în contrast, numai prezentul este cu adevărat posibil de cunoscut, iar ceea ce este căutat prin încredere în viitor, există doar în momentul prezent şi în fiecare clipă. Fără de credinţă şi încredere viaţa nu ar putea fi de trăit sau tolerabilă. Totuşi, la nivelul absolutului încrederea şi credinţa sunt înlocuite de certitudinea soluţiilor sale finale, realizarea lor. Soluţia ultimă, finală, nu este în timp, ci este fără de timp. Adevărul şi Realitatea sunt identice şi sunt eternul prezent ce aşteaptă a fi descoperit.
Strădania spirituală este procesul prin care sursa nesiguranţei, a incertitudinii este în mod progresiv abandonată. în procesul evoluţiei spirituale, securitatea este oferită pentru anumite perioade de timp de acele căi şi indicaţii verificabile şi de încredere. Punerea la dispoziţie a acestora este o responsabilitate a profesorului corpului de adevăruri verificabile. La fel cum alpinistul care reuşeste să urce muntele se bazează pe uneltele sale, pe o hartă, un ghid, şi pe experienţa altora, căutătorul Adevărului se bazează pe o înţelepciune acumulată şi o realitate verificabilă, ceea ce poate fi cunoscut prin procesul prezent al Realizării înseşi. Această condiţie specifică a Realizării este adevăratul profesor şi Sursa învăţăturilor celor înţelepţi.
Nu există decât o singură întrebare, identică, ce scoate în evidenţă toate problemele omeneşti, conflictele şi anxietatea lor, şi aceasta este rezolvarea a ce este adevărul şi care sunt mijloacele prin care îl putem cunoaşte. Toate drurmurile duc, până la urmă, către aceeaşi cale în care ne încredem, adevărul, încrederea şi smerenia fiind temele centrale. Dintre aceste calităţi, smerenia este un “sesam deschide-te” care, în paralel cu lipsa de frică, împlineşte ceea ce pare imposibil.
Smerenia este o calitate extrem de importantă deoarece se bazează pe recunoaşterea şi incorporarea adevarului fundamental pe care, altfel, neajutată, mintea umană este intrinsec incapabilă să îl descopere. Când analizăm, vedem cu uşurinţă că minţii îi lipseşte această capacitate în primul rând structural şi funcţional. Această descoperire poate să ne dezamăgească la început, însă, recunoaşterea, admiterea acestui fapt, împreună cu smerenia şi curajul, sunt chiar acele elemente necesare unui progres reuşit. Paradoxal, smerenia este aducătoare de putere în ceea ce este trăit din nou ca vină şi care acompaniază îndoiala şi negarea. Pretextul egoului/minţii este că, deşi e capabil/ă să cunoască Realitatea, mândria înnăscută şi starea de apărare, precum şi vinovăţia inconştientă îi sunt, în fapt, rezultatele. Putem fi martorii tendinţei egoului de a se băga în furtunile furiei pentru a “avea dreptate”, astfel ajungând la dezacorduri defăimătoare. Meterezele ignoranţei sunt păzite de egocentrismul în care egoul îşi reafirmă dorinţa sa de supremaţie şi suveranitate prin dese luări de poziţie extreme, cum ar fi chiar omorul, rănirea sau execuţia a o sută de milioane de persoane (chiar în timpurile recente). Egoul înţelege Adevărul ca fiind cel mai important duşman. Este rezumatul ameninţării sale şi, prin urmare, egoul îl urăşte şi îl dispreţuieşte în ascuns şi face tot ceea ce poate pentru a-l submina şi a-l discredita în expresiile sale adevărate. Acest fapt este exemplificat în societatea curentă prin poziţiile socio-politice cârcotaşe ce reprezintă expresiile nivelurilor de conştiinţă 180-190.
Prin contrast cu aroganţa înnăscută a egoului, adevărata inteligenţă este o calitate a conştiinţei/conştienţei şi nu este obiectul atacurilor egoului, deoarece esenţa sa este nonlineară. Totuşi, este folosită de ego în exprimările sale ca minte, care devine apoi servitorul ţelului pentru supravieţuire a egoului. Astfel, egoul foloseşte mintea ca pe un camuflaj şi se ascunde în construcţiile sale inteligente. Această recunoaştere clarifică de ce mascarada sa ca religie şi deturnarea adevărurilor spirituale au ocupat poziţia central, până la dominarea marilor culturi, pentru perioade întinse de timp (vezi capitolul 17).
Dacă smerenia este înţeleasă ca o limitare, atunci cum ar putea fi ea chiar instrumentul prin care poate fi atins adevărul? De asemenea, ce ar putea înlocui sentimentul de încredere în sine, pe cât de fals ar putea fi acesta, şi care apare din iluzia presupusei “cunoaşteri” înseşi? Smerenia nu se bazează pe nimic exterior, ci este sigură în ea însăşi în virtutea adevărului său intrinsec. Nu are conţinut, în schimb este o atitudine şi o poziţie a cercetării. Rezultă din devenirea ca învăţător şi student al adevărului, învăţător care nu are un piedestal de pe care să cadă, cu excepţia paradoxului mândriei de propria smerenie, care poate deveni, ea însăşi, o revigorare a egoului (cum este pretinsa pietate a pseudosmereniei).
Adevărul se relevă progresiv pe măsură ce sunt îndepărtate vălurile. Acest proces poate avea drept rezultat un sentiment temporar de frică, frica de a se fi pierdut, însă, trebuie să ne amintim că a fi pierdut nu elimină posibilitatea de a fi găsit (de exemplu, promisiunea Predicii de pe munte)
Nesiguranţa este tolerabilă când este însoţită de credinţă şi smerenie. Fiecare pas făcut pe cale este, şi ne conduce către, starea de ne preda, capitularea. Căutarea Adevărului nu este pentru cei cu inima slabă; multe încercări revin mereu pe această cale.
