Confesiuni despre stările simțite înaintea unui curs

E haios să constat că la fiecare curs, cu grupuri noi de oameni, cu 24-48 de ore înainte, încep să simt stări emoționale care îmi solicită atenția, și pe care lucrez să le transmut. Uneori, de cele mai multe ori, le simt ca fiind de vibrație mai joasă, limitante, și care îmi afectează eficiența și bucuria de viață.

Nu m-am lămurit încă în ce măsură ele provin din câmpul de conștiință al unora dintre cei ce vor veni, sau din percepția mea intuitivă asupra angoaselor, fricilor, sau a lipsei de speranță a lor, din îndoielile de sine ale viitorilor cursanți, proiectate asupra „instructorului”, sau din cumulul energetic de deziluzii ale auditoriului, plus altele de acest fel din rezervorul inconștientului celor care vor participa la acest eveniment.

Pe de altă parte, poate că sunt din mine: fricile, anxietățile și emoțiile mele de victimă/agresor refulate, și care scot nasul la suprafață, stimulate de percepția apropierii momentului unei „confruntări”, fie ea doar și pe tărâmul ideatic, cu un adversar necunoscut, a cărui putere, valoare, tendințe de agresiune sau victimizare, și-a cărui grad de autocontrol nu am cum să le știu în acel moment.

Poate e un mix din cele două, cert este că pentru mine cursul începe înainte să înceapă fizic, prin acest travaliu mental care vine în încercarea de a justifica senzațiile sau valurile energetice pe care le experimentez subiectiv în cele 24-48 de ore înainte de a interacționa cu un grup nou.

Probabil majoritatea oamenilor experimentează la fel un nou început, mai ales când implică relații interumane: un nou loc de muncă, schimbarea clasei, un spectacol, o prezentare de făcut în fața unei audiențe noi.

Ce fac eu în aceste situații? În primul rând, m-am prins că este un tipar care apare din nou și din nou. Apoi observ emoțiile, stau cu ele, fără a încerca să fug, să le ascund, sau să mă prefac că nu există. Actul de a le urmări, cu intenția de a mă elibera de sub „tirania” lor, le face să se dizolve și apoi sunt liberă să îmi trăiesc ziua. Această este tehnica denumită de David R Hawkins „ letting go”, sau calea renunțării.

Va recomand cu căldură și cartea cu același nume, dar mai ales să o practicați. Am și un episod pe canalul meu de youtube, unde descriu puțin mai pe larg această tehnică: https://youtu.be/8gO6dQRlcGY

Cu drag,

Andrea